ceva nu se mai pupă
nu știu exact ce mi se întâmplă, însă de ceva vreme ceva nu se mai pupă. nu pot pune degetul pe rană, căci din exterior nu se vede nimic. sunt același bărbat splendid născut în șaizecișiopt, sunt același bărbat șarmant pe care îl știe toată lumea, sunt același, ce mai. dar înauntru s-a stricat ceva. ceva a ruginit, iar praful ăsta maroniu mă îneacă.
prima picatură din apa care a început să dea naștere ruginii a picat în 2017, la început de an, când am fost nevoit sa locuiesc timp de trei luni cu părinții mei. nu o mai făcusem din 1992, anul în care m-am mutat la casa mea și în care m-am căsătorit. deci nu i-am văzut îmbătrânind în bârolgul lor. am văzut anii trecând peste ei, dar din exterior. la petreceri, la zile de naștere, la înmormântări, la parastase, în fine, pe unde se mai vede lumea. acolo îi întâlneam îmbrăcați frumos, aranjați, puși pe chef sau lacrimi, după caz. însă nu-i mai văzusem in viața lor de zi cu zi, nu le mai știam tabieturile, micile griji zilnice, nu-i vazusem îmbătrânind, tot așa cum nu am vazut-o pe Mara maturizându-se. am sărit niște etape din viața mea, cu toate că am fost acolo...
e greu să-ți vezi părinții îmbătrânind. de fapt, e trist. eu, unul, am în minte imaginea lor de pe la treizeci și cinci, patruzeci de ani, când erau zglobii, slabi (în fine, mai putin mama...) și când dădeau niște chefuri pe care abia le așteptam. și brusc, imaginea asta se sparge, iar în locul ei apar doi bătrânei triști si bolnavi. fără nimic in between.
sigur, mulțumesc lui Dumnezeu, am încă doi părinți sută la sută autonomi, sută la sută funcționali, sută la sută lucizi și cu mintea la ei. dar nu mai sunt ei, așa cum îi am eu în cap. iar asta doare!
prima picatură din apa care a început să dea naștere ruginii a picat în 2017, la început de an, când am fost nevoit sa locuiesc timp de trei luni cu părinții mei. nu o mai făcusem din 1992, anul în care m-am mutat la casa mea și în care m-am căsătorit. deci nu i-am văzut îmbătrânind în bârolgul lor. am văzut anii trecând peste ei, dar din exterior. la petreceri, la zile de naștere, la înmormântări, la parastase, în fine, pe unde se mai vede lumea. acolo îi întâlneam îmbrăcați frumos, aranjați, puși pe chef sau lacrimi, după caz. însă nu-i mai văzusem in viața lor de zi cu zi, nu le mai știam tabieturile, micile griji zilnice, nu-i vazusem îmbătrânind, tot așa cum nu am vazut-o pe Mara maturizându-se. am sărit niște etape din viața mea, cu toate că am fost acolo...
e greu să-ți vezi părinții îmbătrânind. de fapt, e trist. eu, unul, am în minte imaginea lor de pe la treizeci și cinci, patruzeci de ani, când erau zglobii, slabi (în fine, mai putin mama...) și când dădeau niște chefuri pe care abia le așteptam. și brusc, imaginea asta se sparge, iar în locul ei apar doi bătrânei triști si bolnavi. fără nimic in between.
sigur, mulțumesc lui Dumnezeu, am încă doi părinți sută la sută autonomi, sută la sută funcționali, sută la sută lucizi și cu mintea la ei. dar nu mai sunt ei, așa cum îi am eu în cap. iar asta doare!
Comentarii
Trimiteți un comentariu